M-a prins

 ...cu ochii larg deschişi, aţintiţi asupra acelui punct al tavanului ce mă duce cu gândul la toate măreţiile naturii la care am fost părtaş. M-a luat de mână într-o prinsoare fermă, bărbătească, şi m-a aruncat în mijlocul acelei amintiri îndepărtate şi prăfuite ce părea a nu-mi aparţine. A început să tremure, să plângă, lacrimile-i prelingându-se şuvoi pe gâtul meu, după care mi-a eliberat uşor mâna, iar cu o atingere blândă, aproape ireală, mi-a închis pleoapele ochilor. Apoi mi-am amintit! Vechile imagini cu noi ghemuiţi sub scobitura unui bloc au început să-mi devină tot mai clare. Pentru o clipă corpul mi-a amorţit, convulsionat de forţa răzbunătoare a secundei ce nu merita soarta dură a uitării. Frigul m-a cuprins, iar sunetul ploii reci mi-a inundat sufletul cu acele cuvinte ce simt că îţi aparţin, dar pe care nu sunt foarte sigur că mi le-ai fi spus cândva.
 Într-un mod ciudat, cumva, am reuşit să te văd prin picăturile unei ploi torenţiale de vară. Da, culmea, toate secundele petrecute în preajma ta m-au găsit înfrigurat sub acel balcon plin de igrasie. Ştiu, e dureroasă ignoranţa mea, dar aceeaşi durere o resimt şi eu atunci când îmi confund copilăria cu tine, cu acea îmbrăţişare tremurândă, cu eul ce de fiecare dată se îndepărtează cu paşi grăbiţi şi privirea încă întoarsă către tine. Ce păcat că niciodată nu ne-am intersectat privirile...
 Oare câte ploi au trecut peste sufletele noastre de atunci...?