luni, 16 decembrie 2013
miercuri, 11 decembrie 2013
Variațiuni...
Tot mai des mi se pune întrebarea: "Tu cum iubești?"
Recent, o piesă de teatru mi-a deschis ochii... și a făcut-o atât de brutal încât la un moment dat începusem să lăcrimez. Așa cum n-aș fi crezut vreodată, două personaje, un dialog mult prea static - ce mai mult aducea a joc de șah, au dus la un conflict lăuntric dintre trecut și prezent.
Pe de-o parte era el, Abel Znorko, un om vârstnic ce aparent le cunoștea pe toate, un veritabil adept al "iubirii martirice", omul ce descoperea adevăratul sens al iubirii abia după dispariția fizică a acesteia. Pe de cealaltă parte, Erik Larsen, familistul ce vedea iubirea ca pe o jertfă purtată la căpătâiul firav și bolnav al femeii alese.
Primul trăia de la distanță o iubire platonică, imposibilă, împărtășită prin intermediul corespondenței - ce mai apoi avea să-i devină muză.
Cel de-al doilea, miza pe prezența fizică a iubirii, pe valorile morale ale unei căsnicii.
Amândoi erau fericiți cu ce aveau... mai puțin femeia, căci era una și aceiași. Da, ea într-o dualitate extremă trăia cu fiecare scrisoare primită nostalgia primei iubiri, pentru ca alături, clipă de clipă să îi fie la bine și la rău, omul pe care-l alesese pentru eternitate.
Dacă ei au ca reper "Variațiunile enigmatice", eu am piesa mea...
Se spune că o iubire esențială niciodată nu moare, dar oare când ne dăm seama dacă o iubire mai este sau nu esențială?
Te iubesc, Ana!
Recent, o piesă de teatru mi-a deschis ochii... și a făcut-o atât de brutal încât la un moment dat începusem să lăcrimez. Așa cum n-aș fi crezut vreodată, două personaje, un dialog mult prea static - ce mai mult aducea a joc de șah, au dus la un conflict lăuntric dintre trecut și prezent.
Pe de-o parte era el, Abel Znorko, un om vârstnic ce aparent le cunoștea pe toate, un veritabil adept al "iubirii martirice", omul ce descoperea adevăratul sens al iubirii abia după dispariția fizică a acesteia. Pe de cealaltă parte, Erik Larsen, familistul ce vedea iubirea ca pe o jertfă purtată la căpătâiul firav și bolnav al femeii alese.
Primul trăia de la distanță o iubire platonică, imposibilă, împărtășită prin intermediul corespondenței - ce mai apoi avea să-i devină muză.
Cel de-al doilea, miza pe prezența fizică a iubirii, pe valorile morale ale unei căsnicii.
Amândoi erau fericiți cu ce aveau... mai puțin femeia, căci era una și aceiași. Da, ea într-o dualitate extremă trăia cu fiecare scrisoare primită nostalgia primei iubiri, pentru ca alături, clipă de clipă să îi fie la bine și la rău, omul pe care-l alesese pentru eternitate.
Dacă ei au ca reper "Variațiunile enigmatice", eu am piesa mea...
Se spune că o iubire esențială niciodată nu moare, dar oare când ne dăm seama dacă o iubire mai este sau nu esențială?
Te iubesc, Ana!
luni, 9 decembrie 2013
miercuri, 4 decembrie 2013
Abonați-vă la:
Postări (Atom)