Ca niște flashback-uri, în minte îmi reapar imaginile acelor călătorii istovitoare. Parcă ieri am trăit viața între două peroane, alaltăieri parcă întrezăream prin geamul prăfuit al unui tren strălucirea pământului înghețat, încălzit doar de razele timide ale unui soare tomnatic. În acel moment când până și aura unui pământ mocirlos o găseam încântătoare, atunci știam că mă apropii de casă - indiferent de numele destinației de pe bilet.
Când după trecerea atâtor ani tot ce îți reamintești este permanenta călătorie dintr-un punct în altul, poate de multe ori fără un scop anume, atunci realizezi că poate întreaga viață reprezintă doar o călătorie și că singurul scop al nostru e să ne asigurăm că aceasta merită. Și da, a meritat... căci indiferent ce aș face, altfel nu știu cum aș fi putut deveni cel de astăzi.
Am trăit intens și apoi am devenit rece precum o stâncă, și totuși tot ce trebuia să fac era să fiu eu...
Călătoria continuă... niciodată nu rămâne fără pasageri...
