Se face ca intr-o vara, pentru cateva zile, m-am cazat la o cabana pe malul lacului Izvorul Muntelui. Cam asa arata el (versiunea "Explore the Carpathian garden"):
Iar ca intotdeauna... realitatea e cruda ("Oamenii, porcii..." si "Mama lor de curenti, ei sunt vinovati!"):
Eii bine, norocul a facut ca eu sa mai vad si luciul apei. Practic ma simteam ca in scena siropoasa cu rate si lebede din "The Notebook"... doar ca pasarile erau niste peturi.
Asa ca... am luat o minunata pluta tip handmade-nesigura ce apartinea proprietarului si am vaslit de nebun pana in larg avand piesa aceasta in minte. La un moment dat am fost atat de prins in mrejele naturii ca m-am culcat... Pana la urma ce mai conta ca ma scufund si nu stiu sa inot?
Nu o sa uit niciodata linistea aia, felul in care stateam ghemuit si priveam cum respectiva pluta e scufundata sub mine. A fost cea mai stranie traire: o combinatie intre pace sufleteasca si spaima.
Intoarcerea la mal, strigatele disperate? O vesnicie!
Hmm... Eu era să mă înec în Izvorul Muntelui...
RăspundețiȘtergereBine ca esti teafara... :)
RăspundețiȘtergereEu unul de atunci ma limitez la tinutul picioarelor in apa. :P
=)) Și eu la fel :D
RăspundețiȘtergereCa sa iesim onorabil din chestia asta, hai sa o numim precautie. :))
RăspundețiȘtergereeu tot sunt in echipa celor precauti :D
RăspundețiȘtergerePrecautia nu a omorat pe nimeni pana acum... :)
RăspundețiȘtergere