Enigma

 De cand ma stiu am urat persoanele care, atunci cand s-au indragostit, au inceput sa dea din coate si i-au inlaturat pe cei din jurul lor. Pur si simplu nu ii intelegeam si imi provocau scarba. Pana cand… am picat si eu in aceasta capcana. Nu a fost de vina neaparat o iubire adolescentina cu fluturasi, nimic din ceea ce am putea numi “dragoste oarba”. Ce m-a lovit a fost perspectiva unei vieti pe cont propriu, posibilitatea de a fi independent, de a fi alaturi de persoana pe care o consideram “cea mai apropiata sufletului meu”. Paradoxal, tocmai aceasta “apropiere sufleteasca” a dat nastere cliseului “Suntem prea asemanatori”… dar, vorbim de trecut deja.

 Iar prin mintea asta si asa mult prea chinuita de intrebari fara raspuns, imi rasare o alta enigma: De ce am inlaturat persoanele din jurul meu?

 M-am gandit o perioada si mi-am dat seama ca ei doar incercau sa imi deschida ochii (acei putini prieteni pe care i-am avut candva). Eu, insa, nu am vrut… Oricat de constient as fi fost, poate, la un moment dat, am vrut ca indiferent de repercusiuni EU sa ma insel, nu altcineva. 

 Astfel de cotituri apar in viata. Indiferent ca le numim greseli sau nu, trebuie sa le acceptam ca fiind parte din noi.

 Si da, probabil ca abia am inceput sa pasesc pe un drum, aparent, intortocheat. De-am sti noi ce increngatura ne asteapta…