De-aş şti cum să o fac... aş picta întunericul
nopţilor de toamnă... Iar în bezna necunoscutului te-aş arunca pe tine, pierdută, vrăjită de
sunetul sacadat al roţilor unui tren gonind spre mine. Chipului i-aş aduce gingăşia florilor de
munte, iar ochilor le-aş pune un strop din strălucirea razelor de soare ce,
printre draperii, îşi căutau nestingherit calea către noi. Buzele-ţi vor fi de
sânge şi noroi, iar peste suflet ţi-aş picura stropii unei ploi primăveratice.
De-aş şti cum să o fac... aş fredona cântecul
fericirii în doi, pentru ca ritmul bătăilor tale de inimă să mă acompanieze.
Dar nu ştiu, niciodată n-am ştiut... probabil
niciodată nu voi învăţa.
Ştiu însă că ura mi-e străină, că orice strop
de durere mi s-a transformat în iubire, că lacrimile-s preschimbate în
mângâieri, iar cuvintele-ţi nepotrivite îmi rămân gravate în suflet ca declaraţii
de dragoste.
Sunt fericit că exişti şi nu eşti a mea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu