Descoperă-mă

  În noapte, sub lumina pală a unei lămpi, încă te mai aştept să ne adăpostim în braţele Veronicăi, pe vechea bancă.

  Recunosc, zilele scurse m-au găsit tot mai deznădăjduit, mai lipsit de speranţa că într-un final vei descoperi calea către mine... Luni, anotimpuri au dat valma peste mine, punându-mi răbdarea la încercare. Într-o manieră ironică am fost martorul naşterii şi morţii, tot timpul de pe aceeaşi bancă scorojită de lemn. Rând pe rând am privit neputincios la modul în care viaţa se scurge prin faţa ochilor mei, într-o aşteptare perpetuă.  Primăvara mă minţeam că naşterea naturii poate va da fiinţă şi iubirii noastre. Vara am aşteptat-o cu nerăbdare gândindu-mă că razele puternice ale soarelui ne-ar putea găsi la umbra aceluiaşi tei. Chiar nu ştiai că mă poţi găsi pe un pat ruginiu de frunze? De ce oare nici măcar urmele lăsate în zăpadă ale paşilor mei grăbiţi nu mi te-au putut aduce?

  Astăzi am simţit însă mireasma castanilor înfloriţi, iar brusc am găsit puterea de a-mi arunca ochii către orizont. Ceva mă face să continui, ceva mă determină ca plin de speranţă să te aştept.

 Exişti, altfel nu aş simţi! Dă-mi un semn!

Update: Cică în seara asta sunt Sânzienele, aşa că îmi bag ierburi sub pernă în speranţa că voi visa o zână bună. :))