E trecut de mult de miezul nopții, dar cu toate acestea, patul niciodată nu mi-a părut mai neprietenos ca acum. Ghemuit, stau într-unul din colțurile dormitorului meu mic, încercând din răsputeri să-mi mai încălzeasc sufletul gripat. Pentru un moment m-am gândit că cel mai bun leac ar fi muzica: una blândă, dureroasă, cântată în surdină. Într-un târziu însă mi-am dat seama că până și aceasta mă împinge în brațele ei, a amintirii...
Am ieșit afară, dispărând cu pași lenți și nesiguri în negura unei nopți răcoroase de primăvară. Pierdut, caut acea figură familiară sinonimă cu fericirea. Am așteptat-o dar ea nu a apărut... Speriat, nu știam ce să fac în continuare, astfel că mi-am ascultat sufletul împietrit de singurătate și am inchis ochii. În clipa imediat următoare o boare rece îmi mângâia chipul, pentru ca stropii de ploaie să-mi alimenteze ochii secați de orice urmă de apă.
Zilele trecute m-am gandit ca un biletel ars la margini, introdus cu grija intr-o urna frumos colorata, ar putea sa-mi mai usureze din povara ce sufletul mi-o poarta. Parea interesant cum un gand, o confesiune ar avea sa dateze peste ani si ani sub aceeasi forma anonima.
E greu insa cand privesti in urma si incerci din rasputeri sa filtrezi ce poti pastra si ce poti da uitarii. Astfel se face ca, inspaimantat, zilnic strabat plaje, colind strazi, escaladez munti, asigurandu-ma ca poate, pentru inca o scurta perioada, amintirea-mi va mai ramane vie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu